Povestea de azi nu are aproape nicio legătură cu imaginea de mai sus. Nici măcar cu mașinile nu prea are legătură. Astăzi, 25 noiembrie, este Ziua Internațională pentru eliminarea violenței împotriva femeilor. Statisticile despre acest fenomen în România sunt sinistre: 1 din 4 femei a fost, cel puțin odată în viață, agresată fizic sau sexual de partenerul său, însă prea puține cazuri sunt raportate la poliție. Mai multe informații și lista organizațiilor active care pot oferi ajutor în aceste cazuri găsiți pe www.violentaimpotrivafemeilor.ro. Numărul la care pot apela gratuit victimele violenței domestice este 0800 500 333 – operatorii răspund non-stop.

Tocmai am trăit o experiență foarte ciudată…Nu știu exact cum să povestesc fără să pun protagoniștii, inclusiv pe mine, în pericol, așa că păstrez esențialul…

“Stai! Te rog frumos, scoate-mă și pe mine de aici!” Am văzut pe cineva fugind către mașina mea – o fată frumoasă, poate prea “aranjată”, slabă, cu o poșetă mică strânsă în mâini. Alerga cu pași mici, departe de cei ai unui atlet. Tocmai pornisem de pe loc așa că portierele nu erau încuiate. În secunda 2 m-am trezit cu ea pe scaunul din dreapta, așezată peste rucsacul meu și speriată. “Ești salvarea mea. Vrea să mă omoare. Hai, dă-i, să nu mă vadă!”…Ce să fac – i-am dat. “Lasă-te mai jos să nu te vadă, că ai loc!” – mi-e neclar de ce am mai zis asta… Am plecat și, cu calmul de la raliu, am întrebat-o ce s-a întâmplat și dacă vrea să sun poliție. Am întrebat-o de vreo 3 ori. Era clar un început de atac de panică. M-a rugat să nu o las acolo, să o las la un taxi. Nu ne urmărea nimeni, am verificat. 

Am rugat-o să îmi pună rucsacul în spatele scaunului meu – am și eu partea mea de paranoia în traficul din București. Mi-a spus că nu fură, să stau liniștită. Mi-a mai spus că a avut noroc și că îmi mulțumește. Evident că discuția nu a decurs chiar așa simplu. Mi-a spus că îi e frică. Râzând, i-am spus că și mie mi-e frică și că sper să nu scoată vreun pistol la mine. Nu am pățit niciodată o asemenea întâmplare. Am convenit amândouă că a înnebunit lumea. A sărit din mașina mea direct în taxi, nu înainte să facem cunoștință și să ne privim în ochi, cu o urmă de zâmbet.

Am simțit frică, dar și o putere formidabilă de evadare dintr-o situație limită. Tot spun oamenii despre mine ce curajoasă sunt în mașina de curse. Nu mi s-a mai părut mare lucru în fața scenei de acum. Să fii în stare să ceri ajutor, să îi spui omului clar și răspicat “Haide, pleacă de pe loc! Nu mă lași aici! Vreau să dau un telefon! Mulțumesc”

Povesteam cu mama despre asta și mi-a spus că acum, deoarece mi-am asumat toată misiunea asta de încurajat femeile să își urmeze visul, de empowerment la volan și în viață, e inevitabil să atrag asemenea întâmplări…Întâmplarea a făcut să nu am portierele încuiate….

Lecția mea a fost că nu am judecat nicio clipă după aparențe: am pus pe primul loc intuiția mea și nevoia ei, în loc de frica mea – m-am luat și pe mine prin surprindere. Am realizat brusc că există multe tipuri de femei puternice sau reziliente. Și deseori cele care nu au provocările vizibile, cele ale căror traume sunt în primul rând mentale – victime ale hărțuirii – ele sunt cele mai puternice. Pentru că violența domestică are niște instrumente sinistre de manipulare.