N-o să…manifest pentru oameni puternici

Acest articol a fost inspirat de un tricou. De fapt, am prins curaj să scriu aceste rânduri după ce am descoperit ideea genială a celor de la treizecizero, dedicată primului mare slem câștigat de Simona Halep. Inițial, l-am denumit manifest pentru femei puternice. Însă e valabil pentru oricine are nevoie de un șut în fund. 

N-o să fii niciodată un pilot adevărat.

Nu am spus niciodată “Când o să mă fac mare, vreau să mă fac pilot.” Voiam să mă fac medic veterinar. Apoi arhitect. Singurul contact pe care l-am avut în copilărie cu lumea “curselor” au fost jocurile Need for Speed – așa am învățat să recunosc mașinile pe stradă, un lucru cool care m-a integrat repede în gașca băieților din clasă. Treaba cu motorsportul a intrat în viața mea așa cum se întâmplă cu orice pasiune cu adevărat profundă – ca o provocare personală, acceptată la 23 de ani cu convingerea că doar așa pot schimba ceva în bine în lumea asta. Prin sport, prin conducere defensivă, prin empowerment și prin awareness pozitiv în domeniul auto.

Am mai povestit cum sezonul de debut a fost unul minunat, plin de lecții și ceva noroc, în care am reușit să învăț foarte multe despre raliuri, dar și despre mine. Totuși, 2018 nu a fost la fel de ușor. Am început sezonul curent știind că e posibil să îl închei oricând, pentru că nu am avut și în continuare nu avem nici măcar un partener care să ne susțină participările în Campionatul Național de Raliuri.

Am început sezonul 2018 pe locul 4 general în Cupa DACIA la Raliul Brașovului, la 4 secunde de locul 3. La Transilvania Rally, am învățat the hard way că la raliu nu pot să mai fac și PR – am greșit și nu am mai fost cu mintea unde trebuie. Aradul a fost și mai rău, pentru că am lovit mașina pe cele mai grele probe din scurta mea carieră (Conop și Nadăș pe un noroi infernal) – am căzut câteva locuri în clasament după ce am terminat raliul fără turbo, cu intercoolerul spart. Bacăul a fost apogeul – primul abandon, prima răsturnare, dar și despărțirea definitivă de Ioana. Apoi a venit categoric separarea de echipă și întoarcerea “acasă”, în garajul Mach 1 Sport. M-am dus în Brașov hotărâtă, dar cu un gust amar, să îmi iau toate piesele într-o dubă (pentru care le mulțumesc prietenilor de la MHS Truck Service) și să încep o etapă nouă în București.

Venise momentul să mă pun în fund in the valley of despair și să mă uit printre lacrimi la acel atrăgător și aparent inaccesibil idiot hill. Am vrut să renunț. De multe ori, de-a lungul câtorva luni.

N-o să reușesc să găsesc sponsori niciodată.

N-o să pot pilota mai bine ca acum, poate ar trebui să renunț. 

N-o să merg niciodată așa.

N-o să, n-o să…

Raliul Harghitei a fost începutul timid al renașterii din cenușă, iar pentru asta trebuie să îi mulțumesc în special copilotului Cornel Șocariciu. Abordarea lui profesionistă, calmă și ușor ironică a primului raliu de după crash a fost esențială – chiar dacă nu am făcut un raliu bun, mi-am regăsit încet plăcerea pilotajului și câteva urme de încredere în mine.

Rally Sliven a fost ca un vis frumos în toată aventura asta, însă nu ar fi fost posibil fără susținerea Michelin.

Am plecat în concediu cu creierii încă praf și cu câteva articole care așteptau să fie scrise deja de câteva luni. Cu pozele editate și sortate în folder, nu am mai putut să scriu nici măcar un cuvânt pe blog fără să iasă la iveală starea de burnout în care mă aflam.

După 2 săptămâni de roadtrip, ouzo și tzatziki, m-am întors direct la testele pe macadam. Era o zi de sâmbătă și mai mulți colegi erau la locul de joacă cu mașinile de curse. L-am rugat pe George Grigorescu să urce el întâi la volan ca să îmi arate traseul. Am coborât din mașină ascunzând cu greu lacrimile și i-am spus lui Tudor că vreau să mergem acasă, pentru că eu nu mai pot face asta. Cu toate astea, George m-a convins să fac câteva ture la plimbare, de încălzire. Duminică am stat 3 ore în mașină cu George în dreapta – tot ce m-a învățat am aplicat la Raliul Iașului, unde împreună cu Diana am reușit un foarte mulțumitor loc 8/17 în Cupa Dacia, având în vedere contextul.

But I’m back, bitches

Să fie clar: nu mă plâng și nu mă așteptam să fie ușor. Îmi place și mai mult ce fac și sunt la fel de convinsă că am de ce să mă lupt pentru visul meu.

Pentru că important este de câte ori te ridici, nu de câte ori cazi, am scris Decalogul “N-o să” pe care îl poți citi ori de câte ori vrei să renunți, însoțit de un playlist pe care să dance it out.

1. N-o să conteze niciodată mai mult ce zic ceilalți, decât ceea ce crezi tu despre tine. Niciodată.
2. N-o să reușească nimeni să te ridice până când tu nu ești pregătit să te ridici.
3. N-o să rămâi pentru totdeauna cu aceeași oameni – uneori creștem în direcții diferite, iar asta e ok. Nu insista.
4. N-o să reușești singur – ai nevoie de oameni care cred în aceleași valori și care îți împărtășesc nebunia pasiunea.
5. N-o să fie ușor, indiferent că vrei să devii pilot de raliu sau medic/arhitect/blogger/jurnalist/manager/om bun la ceva. Dar nimic nu e imposibil.
6. N-o să conteze vorbele celorlalți, ci moralitatea lor, demonstrată prin acțiuni.
7. N-o să mă crezi pe cuvânt că lista asta e valabilă, până când nu dai tu cu capul și vezi că nu ai altă variantă decât să te ridici.
8. pentru femei: N-o să îți fie la fel de ușor ca unui bărbat. Trebuie să demonstrezi de două ori mai multe lucruri, de două ori mai des.
9. N-o să conteze, pentru public, de câte ori ai fost aproape de podium, ci de câte ori ai fost pe podium. Totuși, pentru tine vor fi esențiale munca și lecțiile de până atunci.
10. N-o să fie niciodată perfect. Momentul perfect este aici și acum, cu resursele pe care le ai la dispoziție.

Trăgând o linie înainte de Raliul Sibiului, ultima etapă a sezonului 2018: am progresat constant și pe absolut fiecare probă din acest an am avut un timp considerabil mai bun ca anul trecut (în cazul raliurilor care și-au păstrat configurația). Poate că nu am satisfăcut așteptările publicului, dar e ușor să fii “pilot de tastatură”. Știu că o licență nu te face pilot, dar nici gura lumii nu te validează. Câte raliuri trebuie să faci până când poți să spui că ești pilot? 4? Un sezon? Unii nici după câțiva ani nu par că știu ce înseamnă fairplay-ul. Alții, de pe margine, ar putea oricând să se urce la volanul unei mașini de curse și să ne dea clasă. Un lucru îmi este clar: un pilot adevărat nu îi va spune vreodată unui om serios, dedicat, pasionat că nu va deveni “niciodată un pilot adevărat”.