Nostalgie Euforie

Am scris comunicate, am fost la birou, m-am dezmorțit după Raliul Argeșului și a venit în sfârșit vremea să mă ocup și de mine – adică de blog, de povestea primului podium, așa cum nu am putut să o scriu în comunicatul de presă.

Pauza dintre sezoane nu a fost cea mai roz perioadă din ultima vreme. Au fost câteva luni în care am adunat foarte multă frustrare pentru că, în ciuda aparițiilor media masive, a încercărilor de a povesti cât mai interesant pe blog și în social media ce înseamnă viața la curse și de a aduce mai aproape raliurile de oamenii din afara bulei motorsport, nu am reușit să găsesc nici măcar un partener care să ne susțină participarea în Cupa DACIA 2019. Planurile pentru Rally Sliven din Bulgaria și pentru etapele de Super Rally sunt deja făcute cu prietenii de la Michelin cărora le mulțumesc infinit pentru că mă susțin în tot ce fac, ca pilot, dar și ca povestitor auto, însă un sezon complet în Campionatul Național de Raliuri este încă imposibil.

Văzând starea proastă în care mă tot perpeleam, George (Grigorescu, mentorul meu) și Tudor mi-au zis că ar fi bine totuși să nu ratez startul sezonului. Diana ar fi vrut să se dea la Argeș pentru că se potrivea în calculul zilelor de concediu, eu nici nu voiam să aud de încă un raliu pe banii mei. Am zis bine, fie, mai fac un ultim efort și mergem la Raliul Argeșului cum putem. Din momentul în care am hotărât că mergem, parcă mi-am pus o pereche de ochelari cu lentile roz. Eram fericită, aveam către ce să mă gândesc, ba parcă mă bucuram mai tare pentru că știam că nu știu care va fi următorul raliu.

Mi-am transformat frustrarea în ignoranță, o nepăsare bună care m-a ajutat să o iau de la capăt cu căutarea unor branduri care să își dorească să iasă din tiparul influencerilor și să construiască o campanie de comunicare prin sport – dacă în ianuarie o etapă de ERC părea un vis îndepărtat și ușor exagerat, acum este o certitudine. Nu, tot nu am găsit parteneri pentru Campionatul Național, însă proiectul pe care îl pregătim la Rally di Roma Capitale va demonstra că prin sport poți face campanii mai puternice decât dacă ai alege tiparul safe al vremurilor noastre. Dar despre asta puțin mai târziu.

Revenind la Argeș, am avut emoții pentru că am terminat sezonul trecut cu timpi foarte buni, dar după 6 luni de pauză nu eram sigură că îmi mai aduc aminte ce ar trebui să fac în mașina de curse. Mi-am dat seama că stau foarte prost cu încrederea în propriile aptitudini când vine vorba de raliuri, în mare parte din cauza mizeriilor pe care trebuie să le înghit constant de la cei din jur. Unii oamenii au devenit răi pe măsură ce povestea mea a crescut, pe de altă parte am învățat să apreciez și mai mult oamenii buni care mă încurajează prin cuvintele frumoase. 

Visam la podium de anul trecut de la Tess Rally 2018, când pentru prima dată am fost pe locul 3 în clasamentul general Cupa DACIA. L-am pierdut la 4 secunde pe ultima probă, coborârea pe Poiana Brașov. De atunci m-am antrenat mult, fizic și mental. Însă ce am făcut la Argeș a contat cât tot sezonul trecut – mi-aș fi imaginat că o să îmi dea lacrimile de bucurie sau că o să sar în sus când vom termina ultima probă prinzând podiumul. Dar realitatea a stat cu totul altfel…

La recunoașteri am încercat să nu mă gândesc la amintirile din copilărie pe care le am din Pitești și din zona Argeșului. Am crescut în casa de la țară a bunicilor și mi-am petrecut vacanțele de vară aici, unde m-am răsfățat an de an în natură: am mers cu vacile vecinilor pe deal, am cules ouă din slon, unde își făceau găinile cuibar în fân, am cules cartofi, roșii, castraveți și struguri din grădină, am mers și la cules de prune. Sunt norocoasă că am avut o asemenea copilărie, dar și mai și pentru că încă mai mergem la țară din când în când.

Cu toate astea joi, la startul festiv, nu aveam stare pentru că urmau să vină bunica mea cu tata să mă vadă pentru prima dată la un raliu. I l-am arătat pe Sean D’Or și m-a aplaudat când am trecut prin poarta de start, apoi a venit să îmi ureze succes cu lacrimi în ochi. Nu de emoții, ci pentru că știu că și-ar fi dorit să mă vadă și bunicul meu. Când au plecat spre casă m-a apucat și pe mine plânsul din același motiv: știam, sau mai bine zis speram să mă vegheze de undeva de sus bunicul și să fie mândru de mine. Pentru că e prima vară care începe fără el la țară.

Prima zi de concurs am mers fără miză, pentru că pe proba din zona Curtea de Argeș nu aveam nimic de câștigat, dar puteam pierde totul – ceea ce de altfel a fost valabil pentru câteva echipaje care au sărit afară acolo, ba unii chiar s-au răsturnat. La superspeciala din jurul stadionului m-am distrat foarte mult, traseul a fost challenging și chiar mai tehnic ca prima probă a zilei, dar ce a contat cel mai mult au fost cei peste 12.000 de spectatori care ne-au privit de pe margine. Aici, Pitești s-a întrecut pe sine.

Am început a doua zi pe locul 8 Cupa DACIA, cu genul de discuție ilogică dar încărcată de emoții care mai apare din când în când: Diana “Am luat și șapca la mine, dar o să o las în mașină totuși că nu cred că o să avem nevoie de ea” “Dar ia-o totuși, nu știi niciodată” “Bine, hai că o iau…dar suntem de abia pe 8, nu cred că avem vreo șansă la podium” “Ia-o, dă-o-ncolo de șapcă”…Bun, dialogul nu a decurs chiar așa, dar efectiv simțeam cum mă arde dorința primului podium aici, acasă. Sau cât de acasă ar putea să fie un raliu pentru mine, born and raised în București. 

Cheia raliului pentru mine a fost Headspace – poate că o să râdeți, poate nu, dar pe mine modulul lor de meditație pentru competiții m-a ajutat enorm să trăiesc momentul, să las toate gândurile să treacă prin minte și să mă concentrez la ce aveam de făcut, pas cu pas. Nu am blocat gândurile, nu am blocat amintirile sau miza, pur și simplu le-am lăsat să treacă prin mine și mi-am văzut de treabă. Fără poze, fără bârfe, fără muzică de data asta. Am fost mai calmă ca oricând, dar m-am și bucurat mai mult ca oricând de pilotaj. 

Abia așteptam Transfăgărășanul și măcar atâta încredere aveam în mine ca să pot fi sigură că pe proba lungă în urcare, PS Vidraru de 27,68 km, aveam să scot un timp bun. În regrupare, de pe locul 8 am ajuns pe locul 3 general Cupa DACIA. Și da, clasamentul Cupa DACIA contează enorm pentru că este pepiniera tinerilor în raliuri, este una dintre competițiile cu cea mai acerbă concurență, cu mașini (cât se poate de) egale dpdv tehnic și piloți extrem de talentați și dornici de performanță. 

Pe coborâre echipajul de pe locul 2 a sărit afară și noi presupuneam că am terminat ultima probă pe locul 2 general Cupa DACIA. Nu aveam semnal, timpii live nu se actualizau și eram atât de stresate de faptul că aveam o etapă lungă până înapoi în Pitești, încât nici eu nici Diana nu am vrut să ne bucurăm prea tare înainte să ducem mașina în parcul închis. Chiar și când ne-a sunat George să ne felicite am fost reținute în a ne bucura înainte de sosirea raliului – parcul închis. 

Totuși, primul lucru pe care l-am făcut când am terminat proba a fost să îi dau mesaj mamei mele să vină de acasă, din București, la festivitatea de premiere din Pitești care urma să aibă loc în câteva ore. Am vrut să fie aici pentru primul podium, să ne bucurăm împreună de tot ce am reușit să facem – am scris o pagină în istoria de 13 ediții a Cupei DACIA, pentru că am devenit prima femeie pilot și, implicit, primul echipaj feminin alături de Diana Hațegan, care am urcat pe podiumul general al Cupei DACIA. Nu am plâns, ci am râs cu gura până la urechi. Unii poate m-ar întreba “De ce râd”, e doar un podium, au fost multe abandonuri…În raliuri, ca în viață, trebuie să duci la bun sfârșit ce ai început ca să te poți lăuda cu o reușită. Și doar cei care ajung la finish cu fairplay și multă muncă pot aprecia succesul la adevărata lui valoare, indiferent că e vorba de reușita lor sau a celor din jur. 

***

Pentru Femei în Motorsport cred că e un rezultat notabil, care sper că va inspira și alte fete să își urmeze visul în automobilism. Însă pentru mine, locul 2 este în memoria bunicului meu născut în Argeș, cel cu care am jucat prima dată fotbal la țară când aveam vreo 3 ani, cel al cărui Renault 10 albastru l-am admirat prea puțin în garaj, unde stătea ca o bijuterie înainte să fie dus la fiare vechi…A fost deținut politic, apoi a căpătat o tristețe care s-a transformat în Alzheimer, boală pe care a dus-o mai bine de 15 ani. El nu a știu niciodată în ultimii ani cu ce mă ocup, așa cum nici eu nu i-am cunoscut fața prietenoasă și inteligența ascuțită despre care mai povestesc încă și acum unii și alții…