JURNAL DE PILOT

Pentru curcubeu ai nevoie de ploaie

16 iunie 2021

articol publicat pe Autocritica.ro.

Nu degeaba se zice că motorsportul e ca un drog. Am terminat primul raliu al sezonului sâmbătă seara, iar la mai bine de 48 de ore încă am un zâmbet pe față și o stare euforică.

Am făcut în martie primii kilometri cu noua mea mașină de raliu botezată PUG (pe care mi-am cumpărat-o în ianuarie). Cam tot atunci când am publicat primul articol din acest Jurnal. Antrenamentele la volanul mașinii de raliu se numesc teste – explic pentru a păstra acuratețea termenilor folosiți în bula noastră de motorsport. Întâi au fost testele pe circuitul de la Academia Titi Aur, menite să mă împrietenească cu noul Peugeot 208 R2, o mașină cu totul diferită de Dacia Sandero cu care am concurat în ultimii ani.

Testele pe circuit sunt rareori relevante pentru piloții de raliu, obișnuiți cu viraje în vârf de munte și asfalt mai puțin decât perfect. Așa că am continuat cu o sesiune de teste la Șugaș Băi, imediat după ziua mea, într-o zi friguroasă în care a și nins. Nu e tocmai fun să încerci să înveți limitele la care frânează și accelerează o mașină de raliu, știind că tocmai ai decartat câteva zeci de mii de euro și că numeri banii rămași ca să și participi la raliuri în lunile rămase din actualul sezon. Dar a fost bine, mi-am adus aminte că sufletul meu vibrează în ritmul ralantiului zgomotos al mașinilor de raliu.

În aprilie a urmat un alt “antrenament”, de data asta în calitate de mașină de securitate K3 (deci în afara concursului) la etapa de viteză în coastă Harghita Challenge. Am făcut șase urcări, la finalul cărora aș fi prins un podium dacă m-aș fi înscris în concurs. Nu am făcut-o pentru că era mai important să îl am pe Cornel în dreapta să îmi dicteze, să începem să ne intrăm în ritmul de raliu (la viteză în coastă pilotul e singur în mașină și ține minte traseul de concurs, nu are un copilot care să i-l dicteze).

Nu am scris despre toate astea pentru că a fost un preludiu chinuitor și totodată un fel de inițiere în arta răbdării. Plus că trebuia să redenumesc secțiunea în Jurnal de Așteptare.

Planurile și pandemia

Nimic nu a decurs conform planului în lunile astea. Ha, ha! Ce surpriză! Da, eu chiar mi-am făcut un calendar mare pe perete, ca în fiecare an – doar că de data asta am scris totul cu creionul (s-ar zice că m-am adaptat pandemiei). Am vrut să începem în forță cu prima etapă a Trofeului Balcanic FIA ERT, Raliul Turciei de la final de aprilie. Nu am plecat din cauza restricțiilor de călătorie, a lockdown-ului care ne-ar fi putut prinde în Turcia și a incertitudinilor legate de o posibilă carantină fix de Paște. Apoi aveam în plan alte două raliuri în țară, Bucovina și Cluj, care s-au amânat, tot din cauză de carcalac care a întârziat alocarea bugetelor locale, esențiale pentru buna desfășurare a competițiilor sportive. M-am săturat să tot șterg cu guma intrările din calendar.

La mijloc de mai am plecat în Cars & Roads, cu sufletul un pic îndoit pentru că turul s-a suprapus nu cu unul, ci fix cu două raliuri în două weekenduri consecutive. Adică după o lună aprilie goală, în mai s-a suprapus totul. O să vedeți, Murphy ar mai fi scris niște legi dacă ar fi fost pilot de raliu.

În fine, în toată perioada asta m-am antrenat la sală, mi-am crescut rezistența fizică cu exerciții specifice, dar și concentrarea cu meditație și antrenamente pe simulatorul de acasă (unul din lucrurile bune cu care am rămas după pandemie). Mi-am luat doza de adrenalină pe circuit cu noile BMW M3 și M4 Competition, în timp ce număram zilele până la plecarea la primul raliu al sezonului. Aveam în sfârșit un target: Rally Sliven, pe 11-12 iunie în Bulgaria, a treia etapă a Trofeului Balcanic FIA ERT.

Cu tot cu mercur retrograd, vă spun sincer că am avut mare noroc în ultimele săptămâni. Let me explain.

Din cauza bugetului strâns din acest sezon (care oricum e un nou capitol important în cariera mea, mulțumită partenerilor pe care îi vedeți aici), m-am bucurat că am reușit să închiriez mașina unui pilot la câteva etape de viteză în coastă. O scurtă explicație: dacă vrei să fii pilot de curse, nu trebuie neapărat să îți cumperi propria mașină, o poți închiria de la echipe care se ocupă cu așa ceva și îți oferă și asistență tehnică la curse. La etapa de la Râșnov, în mai, totul a mers impecabil și mașina mea a terminat pe primul loc al podiumului de la clasă. Următoarea etapă a avut loc la Rânca exact în weekendul dinaintea Rally Sliven, pe care îl așteptam ca și când. Știți ce s-a întâmplat, nu?

Sâmbătă, cu fix 3 zile înainte ca mașina mea să fie urcată pe platformă la Cluj și să ia drumul Bulgariei, PUG avea două roți rupte și jumătate de caroserie pupată cu niște parapeți de beton. Dar pentru că băieții de la H Motorsport sunt magicieni în tot ce înseamnă asistență de top la curse, duminică mașina deja lua startul în manșele de concurs de la Rânca. Vă las și poze cu before and after, ca să înțelegeți ce pot face în câteva ore câțiva oameni pasionați și pricepuți.

Luni eram deja în febra (ups! mai am voie să folosesc expresia asta în noul normal?) pregătirilor pentru Bulgaria, una dintre grijile principale fiind aspectul mașinii de raliu. Evident că visam ca primul raliu din sezon, care ar fi fost primul cu Peugeot-ul meu și primul cu noi parteneri, să fie impecabil. Am acceptat că un prag înfundat și o portieră puțin julită (bine, și o bară a cărei gaură am acoperit-o cu un colant) nu sunt un capăt de lume. Mi-am învins, în sfârșit, OCD-ul căpătat în anii de la planșetă din era arhitecturii și urbanismului. Bine, asta după ce i-am făcut capul calendar lui Vlad, boss of H Motorsport, căruia îi sunt recunoscătoare că mă suportă și mă susține. Evident, apoi mi-am cerut scuze.

Pentru că în univers există un echilibru, în aceeași zi m-am consumat maxim și de fericire, pentru că în sfârșit s-a publicat anunțul oficial despre cooptarea mea în lotul național de juniori la raliuri. Susținerea astfel primită de la Ministerul Tineretului și Sportului prin Federația Română de Automobilism Sportiv este un pas important spre normalitatea europeană, unde conceptul de Femei în Motorsport este promovat și încurajat proactiv, prin măsuri concrete de susținere. Am povestit despre asta și cu Andreea, într-o poveste faină pe care vă invit să o citiți în numărul de vară DOR.

Marți am mai fost la un antrenament la sală pentru că oricum nu aveam stare să fac altceva, am făcut niște cumpărături minimale de vitamine, săruri, geluri și batoane proteice care sunt nelipsite din ghiozdanul de raliu, apoi mi-am făcut bagajele. Am făcut RCA la mașina de raliu, viniete pentru Bulgaria la mașina mea și la duba de asistență, plus alte mărunțișuri din viața de antreprenor în sport.

Doar că asta nu e tot. La stres, corpul meu somatizează în cel mai interesant mod posibil: începe să mă doară gâtul. Acum vreo doi ani, dacă mă certam cu cineva, era ca și cum apăsam un buton și mi se umfla o amigdală. Credeam că am trecut peste asta. Surpriză: 11 luni de pauză de la mașina de raliu nu fac bine sănătății fizice și mentale!

Totuși, într-un final am plecat spre raliu

Așa că miercuri dimineața am plecat către Bulgaria cu un pumn de pastile de gât și promisiunea că nu mai mănânc înghețată în timp ce beau un vin rece pe terasă, când afară aproape plouă și eu am părul semi-ud.

Miercuri după-masa am ajuns la comandamentul raliului, unde ne-am preluat documentele și stickerele obligatorii pentru mașina de curse. Mi-am luat fața de căprioară în bătaia farurilor când mi-a fost adus la cunoștință că trebuie să las 300 de leva cash garanție pentru GPS-ul de pe mașina de concurs. Tot timpul uit de garanția asta și în pandemie evident că nu mai am atâta cash la mine. În fine, am rezolvat-o repede cu un bancomat din oraș, noroc că a fost a treia mea participare la Rally Sliven.

Am avut parte de o cazare frumoasă, dar evident că îmi era greu să adorm – duba de asistență cu mașina de raliu pe platformă urma să plece la limită spre Bulgaria, din motive de oboseală și program strâns. Joi la fix 15:39 mașina mea era programată la verificările tehnice inițiale și orice întârziere care depășea 30 de minute urma să fie penalizată la latitudinea conducerii cursei. Practic, în mintea mea riscam excluderea și am încercat să ignor scenariul ăsta până a doua zi dimineață, când am răsuflat ușurată că totul decurgea conform programului. Asta cu tot cu lucrurile pe care le-am uitat acasă și a trebuit să fac niște combinații să fie aduse la dubă.

Joi dimineață am plecat la recunoașteri, iar între timp duba și mașina de raliu au ajuns cu bine. S-a instalat zona de asistență tehnică în parcul de service, unde eu și Cornel am făcut primul nostru schimb de roți cu cricul hidraulic de la Peugeot. La startul festiv am retrăit bucuria evenimentelor cu spectatori și a entuziasmului copiilor care admiră mașinile de raliu și ne cer cartoline cu autograf. O energie unică, esențială pentru orice sportiv. Tot atunci am trăit un moment magic, pe care l-am înțeles de abia la finalul raliului: după o scurtă ploaie de după-amiază, am văzut de la volanul mașinii de raliu un curcubeu, care ne aștepta cuminte în timp ce eram încolonați pentru ceremonia de start.

Vineri dimineață am mai avut de făcut câteva recunoașteri, am apucat să și dorm o oră la prânz, apoi am revăzut acel video care mă motivează de fiecare dată înainte de cursă și am plecat spre parcul de service. Aveam emoții – și eu, și Cornel. Ploaia care stătea să vină dintr-un moment în altul și norii parcă apăsau și mai tare atmosfera. Am plecat spre prima probă, road book-ul a fost greșit și am ajuns complet aiurea, la ieșirea din oraș – noroc cu Cornel că a avut inspirația să îmi spună să pun Google Maps către prima probă, la care am ajuns la limită. A pontat în CO (control orar), unde oricum echipajele din fața noatră așteptau pentru că avusese deja loc un incident – un echipaj se răsturnase chiar în al doilea viraj. Am avut de parcurs trei probe și o superspecială pe un traseu ciudat pe un câmp, care ne-a prins exact la amurg fără lumini suplimentare, eu nefiind vreun ochi ager odată ce se lasă întunericul. S-a simțit pauza: aproape un an pentru mine, aproape doi pentru Cornel.

Ne-am motivat și cumva a doua zi am redescoperit ce căutam: bucuria unor probe care s-au legat. Ritm, dictare, viraje legate și câteva derapaje mai mult sau mai puțin precise (am zis că mai am de învățat!). Prima probă a zilei de sâmbătă a fost anulată din cauza unui incident serios cu una dintre mașinile de raliu, în urma căruia echipajul a ajuns la spital pentru investigații. A doua probă a parcurs-o într-un ritm bun, fericiți că începeam să vedem progresul. După ea a început nebunia celui mai intens moment trăit de mine până acum la raliuri: pe etapa de legătură către proba de 30 de kilometri, cea mai lungă de la Rally Sliven, am văzut că un echipaj schimba roțile. Norii negri din zare ne-au confirmat că pe probă ploua deja, ceea ce însemna că noi trebuia să înlocuim cele două roți din față cu cele din spate, iar cele două rezerve urma să le montăm pe spate. Am făcut asta cât de repede am putut, am strâns bine roțile și operațiunea a fost un succes, pentru că am ajuns înapoi în parcul de service cu toate cele patru roți la locul lor.

Am luat cea mai bună decizie: proba Aglikina Polikina urma să ne ducă printr-un drum îngust de asfalt rupt, prin pădure, prin zone cu noroi de la exploatările forestiere, ca apoi să ne scoată pe un platou de mare viteză cu trei șicane amplasate, iar apoi să ne coboare pe partea cealaltă a munților Stara Planina, pe o porțiune de 10km cu ace de păr, în care asfaltul se schimbă și devine extrem de alunecos. Cel mai greu a fost să controlez mașina exact pe zonele drepte, unde curgeau șiroaie de apă pe ambele părți ale drumului, iar bălțile funcționau ca un fel de magnet care trăgeau violent mașina înspre boscheții de pe margine. După ce am trecut pe lângă câteva echipaje abandonate, cu ventilatorul pornit și geamul deschis foarte puțin ca să se dezaburească parbrizul și să văd pe unde merg, ne-am bucurat că am supraviețuit primei bucle. Ne-am și răsucit într-un viraj în care am reușit să evit și șanțul, și glisiera. Mi-a și murit motorul fix pe platoul plin de spectatori, într-un viraj strâns pe care am încercat să îl iau cu frâna de mână (dar din cauza ploii m-am răsucit prea mult).

În a doua buclă a zilei de sâmbătă (ultima), am parcurs toate cele trei probe, a ieșit și soarele, iar eu și Cornel ne-am regăsit locul în mașină. Totul s-a legat și am ajuns fericiți la finalul unui raliu greu, cu un rezultat peste așteptări: locul 5 la clasă (ERT2), obiectivul pe care mi-l propusesem în gând înainte să plec de acasă.

Pentru mine, locul 5 în ERT2 este un început de sezon cât se poate de bun

Îmi pierdusem speranța unei susțineri oficiale, dar iată că s-a întâmplat și eforturile mele de promovare a conceptului Femei în Motorsport au fost recunoscute într-un final și de federație, care m-a numit “o veritabilă deschizătoare de drumuri pentru femeile din motorsportul românesc.”

Îmi pierdusem răbdarea și îmi venea să iau startul la prima cursă care îmi ieșea în cale, de frică că nu o să mai revin niciodată la volanul mașinii de raliu din cauza pandemiei.

Îmi pierdusem încrederea pentru că uitasem cum mă transform la volan și câte lucruri știu și pot deja să fac.

Dar am pus un pas în fața celuilalt, am făcut absolut tot ce a ținut de mine ca să mă țin de strategia pe care mi-am construit-o și am reușit să revin la volan exact cum am vrut: într-o mașină nouă, mai bună, la o etapă europeană. Și am mai făcut ceva: mi-am scris cu markerul în calendar două etape din Campionatul European de Raliuri la care vreau musai să concurez anul acesta. Barum Czech Rally Zlin (23-25 iulie) și Rally Islas Canarias (18-20 noiembrie). Nu știu încă cum, dar o să fac rost de restul bugetului necesar. Gata cu guma de șters și cu amânările.

Cumva, în toată această nebuloasă, am descoperit (sau mi-am creat?) curcubeul de întâmplări pozitive care mă motivează să continui să visez cât de sus și de mult vreau.

Iar cei care mă ajută să îmi transform visul în realitate, raliu cu raliu și pas cu pas, sunt UniCredit Leasing, Michelin, Textar și Pierre Zero. Parteneri tehnici sunt Walero Motorsport, FastR și Michelin Motorsport prin APR Competition, iar parteneri media sunt ProFM, AutoBild și, evident, Autocritica.

Rămâneți aproape, urmează mult praf. Pentru că revin pe macadam după doi ani de pauză. #DriveYourCourage