După clasica “cum ai ajuns/cum este să fii femeie în acest sport al bărbaților?”, aproape întotdeauna urmează întrebarea “și, nu ți-e frică?”. Răspunsul simplu ar fi: ba da, că doar nu sunt inconștientă. Dar aș minți dacă m-aș opri aici. Nu mi-e frică de niciun obiect care poate fi condus – așa cum o demonstrează și noul meu permis de conducere. Nu mă intimidează nimic din ce are volan și minim 4 roți.

Însă nu despre asta e vorba: provocarea pilotajului este foarte complexă, chiar și cu un simplu (dar iubit) Sandero, iar în momentul în care am înțeles asta mi-am îmbrățișat lipsa de experiență și am pornit într-un drum lung, frumos și greu al cunoașterii automobilismului.

De pe margine totul pare simplu – cât de greu o fi să controlezi o Dacie de curse? Ei bine, dacă vrei să faci performanță, contează fiecare centimetru de asfalt, fiecare zecime de secundă în care frânezi prea devreme sau prea târziu, fiecare dată când schimbi greșit viteza sau când nu ai încredere în dictare și luftezi, chiar dacă auzi în cască “dreapta 5 100”…Contează fiecare clipă în care, în loc să te concentrezi la pilotaj, vezi că asfaltul e îngust și ud și conștientizezi că în stânga e prăpastie iar în dreapta sunt copaci, și într-o jumătate de secundă calculezi devizul reparației în caz că sari afară…Iar în cazul nostru, o pagubă materială mare ar fi mai rea decât un rezultat mai slab, pentru că cel mai probabil nu vom mai putea lua startul fără sponsori…

Ideea e că uneori am reușit să fiu “in the zone”, alteori nu – iar asta, pentru mine după 4 raliuri, înseamnă progres. Așa a fost pentru mine Transilvania Rally 2017: proba Tarnița, în ciuda ploii și a fricii mele de apă (da, știu să înot, dar mi-e frică de lacuri pentru că nu le pot vedea fundul), mi-a plăcut tare mult și mi-ar fi plăcut să o mai parcurg cel puțin o dată. La fel și probele Valea Fericirii, Mănăstireni, Râșca, pe care pot spune că am început încet-încet să “merg”, să capăt încredere în mașină, iar asta și mulțumită dictării Ioanei care a mers perfect.

Probele Beliș și Florești în schimb au fost pentru mine o cu totul altă poveste. Da, recunosc că probabil aș fi mers mai repede cu mașina mea de stradă. Nu, nu am o explicație logică, în afară de teama de a derapa și de a lua în brațe copăceii de acolo. Concret, încă nu știu exact care sunt distanțele de frânare ale lui Sean D’Or pe asfalt ud sau uscat și mai am un drum lung până la descoperirea limitei aderenței anvelopelor de curse Michelin.

Sigur că nici faptul că nu aproximez corect distanțele noaptea, la volan, nu m-a ajutat deloc în evoluția de pe PS4 Florești (onboard video mai jos, reacția Ioanei la secunda 30 = priceless). Noroc că m-a prins Stanciu din spate și am avut niște faruri în plus :)) (glumesc, scuze Gabi). Plus micul incident de la shakedown în urma căruia am schimbat un radiator și am mai învățat că nu trebuie să bat shakedown-ul, pentru că raliul începe după…

Frica, pentru mine, e întotdeauna o negociere între lucrurile raționale, pe care le pot controla (și implicit accept lipsa de experiență când e cazul), și lucrurile care ni se întâmplă în ciuda a tot ce știm și facem. Sunt conștientă că există riscuri, însă nu pot să spun că motorsportul mi se pare mai periculos decât mersul pe stradă – cea mai mare frică a mea e că voi fi călcată pe stradă de cineva care nu știe/nu ar trebui să conducă o mașină – pentru că mi se pare că permisul de conducere se ia muuult prea ușor. Asta nu înseamnă că nu merg pe stradă sau că mă gândesc des la asta.

Nu știu ce e mai apăsător, frica de moarte sau frica de a trăi cum îți dorești cu adevărat, urmându-ți visul.

Așadar am acceptat că, oricât m-aș chinui, singurul lucru care e cu adevărat în controlul meu este să îmi trăiesc viața cu entuziasm, pe cât posibil în prezent, făcând lucrurile care îmi plac și făcându-le conștient, cu suflet și cât de bine pot. Cu sau fără riscuri, nu știi niciodată când ți se termină ața. Nu ai niciun cuvânt de spus, în afară de mulțumesc.

În loc de încheiere: Corpul unui adult generează în medie, în fiecare zi, o putere de 100W – echivalentul unui bec. De aici, creierul uman folosește aproximativ 20W și funcționează la o tensiune cuprinsă între 10-100 mili volți.

Și cum universul funcționează după principiul “Nimic nu se pierde. Totul se transformă”, știu că cei câțiva wați care au părăsit corpul unui îngeraș acum câteva săptămâni sunt undeva, acolo, în univers, poate chiar și în mașina de curse…

Am scris asta și pentru că vreau să știți că în spatele ecranului e întotdeauna un om ca voi. Un om obișnuit. Ne vedem săptămâna viitoare la Raliul Aradului, primul meu raliu de macadam!