…Pentru câteva săptămâni, o să renunț la mașinile de curse pentru ceva puțin mai mare. Care sunt provocările și impresiile unui pilot de raliu întors la școala de șoferi pentru a învăța să conducă camioane, remorci, autobuze și alte specii motorizate, vă povestesc în seria Școala de vară…

E început de săptămână și mă amuz privind o sumedenie de prichindei îmbrăcați în uniformele bleu-albastre călcate la dungă, acoperite pe de o parte de niște ghiozdane prea mari, colorate, pe de alta de buchete cu flori. Sunt agitați, veseli, emoționați. Vă aduceți aminte prima zi de școală?

Eu îmi aduc aminte cu drag de prima excursie cu clasa. Era dimineață devreme și aveam un rucsăcel plin cu snacks-uri, apă, tot felul de joculețe și un walkman. În fața școlii ne așteptau două autobuze RATB care afișau, în loc de numerele lor obișnuite, „cursă specială”, iar noi trebuia să ne încolonăm doi câte doi și să așteptăm cuminți să ne îmbarcăm. Excursia era de fapt o scurtă plimbare până la unul dintre muzeele bucureștene. Nici nu are importanță care, pentru că cele mai frumoase amintiri le am din autocarele, autobuzele și microbuzele care ne deveneau loc de joacă ore în șir.

Cele mai bune locuri erau cele din spate, unde ne adunam și cântam, jucam cărți, ascultam muzică și jucam fel de fel de alte jocuri. Evident că ocazional unul dintre noi fugea în față la doamna profesoară, iar la final îi cântam un cântec domnului șofer, în semn de mulțumire că ne-a suportat atâtea ore.

Sincer, acum că stau să mă gândesc, șoferii autocarelor sunt niște super-eroi. Nu îmi închipui cum aș putea să am o responsabilitate atât de mare și totuși să nu fiu distrasă de țipetele, plânsetele și jocurile celor care mișună prin tot autocarul.

Cam astea mi-au fost gândurile în prima mea oră la volanul unui autobuz Robus 5256. Povestea acestui „miriapod” albastru e foarte interesantă, dar românesc de tristă: niște autobuze fabricate la Reșița prin 2007, cu caroserie rusească și motor american Caterpillar, care promiteau multe din punct de vedere al raportului calitate-preț. Dar, ca orice lucru cu potențial, producția s-a terminat brusc, iar acum modelul pe care îl conduc va ajunge, sper, într-un muzeu, atunci când nu va mai putea fi folosit.

Mi s-a părut că autobuzul se manevrează mai ușor decât camionul cu remorca atașată, însă, ca orice piesă „de muzeu”, are câteva caracteristici „provocatoare”. Prima este direcția: din cauza regimului de utilizare și a uzurii produse de-a lungul anilor de școală, a căpătat un joc în caseta de direcție. Nu vă imaginați că e un lucru de finețe, pentru cunoscători – miști volanul aproape un sfert în oricare dintre direcții și nu se întâmplă nimic! E o chestiune de adaptare și anticipare a mișcării autobuzului, pe care eu am primit-o bucuroasă ca pe o provocare.

A doua trăsătură mai puțin obișnuită este schimbătorul de viteze. Se pleacă tot cu a doua de pe loc și are 6 viteze – până aici nimic neobișnuit. Însă ca să trec de la o treaptă la alta trebuie să mă mișc mai bine de jumătate de metru – într-a treia aproape că schimbătorul atinge bordul, în a patra trebuie să îmi feresc degetele ca să nu le prind între schimbător și peretele care desparte șoferul de pasageri.

Însă primele ore cu autobuzul mi-au plăcut foarte mult, iar domnul P., instructorul meu, este un tip foarte simpatic, cumsecade și încurajator, ceea ce face ca ultimele ore de la școala de vară Teo să curgă foarte plăcut.