Azi a fost despre finalul unui sezon frumos – un 2019 greu, dar cu multe împliniri și lecții. M-am bucurat de o zi de toamnă blândă la volanul lui Sean D’Or, alături de invitați speciali care au descoperit pentru prima dată ce înseamnă să intri în rolul copilotului, cu ocazia Trofeului Super Rally București. Mi-au stat în dreapta Vladimir Drăghia și Corina Caragea – m-am bucurat enorm să văd cum și-au transformat emoțiile și ezitarea într-un entuziasm copleșitor, care i-a făcut să refrazeze “dar o să mergi mai încet, nu-i așa?” în “ hai, hai, dă-i!”. Bibi Michelin a aprobat tăcut și s-a bucurat încă o dată că motorsportul ne unește prin pasiunea pentru mașini, iar noi am povestit în continuare despre ce înseamnă să fii un șofer responsabil și cum ne putem îmbunătăți siguranța în trafic.

Azi a fost despre noi începuturi. Pentru că “cel mai special” dintre invitați a fost mama mea, care mi-a stat pentru prima dată în dreapta în mașina de curse. De fapt, a fost pentru prima dată într-o mașină de curse. Din 2015 de când m-am apucat de raliuri, mama a trecut treptat prin mai multe momente: inițial nu a vrut să vină la raliu și se perpelea acasă, uitându-se pe timpii live de pe probele speciale; apoi, a ales să vină să mă susțină la fiecare raliu și să stea în parcul de service, unde afla mai repede care era statusul nostru pe probe; anul trecut a mers pe o probă specială pentru prima dată și a trăit emoțiile unui spectator de raliu. În final, azi dimineață, complet nepregătită, Diana a luat-o pe sus pe mama din parcul de service (unde mă ajuta cu partea de ospitalitate) și a îmbrăcat-o în combinezon, i-a pus casca pe cap și a legat-o în centuri. Ce a ieșit puteți vedea în video-ul de mai jos, pentru că îmi e greu să cuprind în cuvinte cât de recunoscătoare sunt pentru acest moment. Dar ca să încerc să explic, mama nu îmi spune aproape niciodată “Cristiana” – îmi spune așa doar când e ceva foarte serios la mijloc. 

Azi este și despre bucuria de a trăi – de a fi viu și în putere și de a putea lua orice decizie către visul tău. Așa cum ar trebui să fie în fiecare zi. Însă azi mă simt în mod special norocoasă că sunt aici și scriu rândurile astea. Pentru că în câteva zile se împlinesc 4 ani de la Colectiv, unde ar fi trebuit să fiu și eu. Mi-am scris versurile pe capota mașinii de curse ca să nu uităm cât de efemeri suntem noi și visurile noastre.